ca un carnaval al picioarelor fără stăpân
spre lumea de dincolo unde ochii
nu te vor durea niciodată de întuneric

puțin mai încolo
femeia care mi-a zdrobit auzul
a dispărut imediat după ce am întors pagina
și împreună cu toate greșelile mele viitoare
am intrat în casa de cărămidă
m-am așezat cu spatele la fereastră
și am cerut să beau din paharul cuiva liniștea cu breton
al unui univers cu țâțe care se apleca de bunăvoie
să-mi toarne în pahar

în contextul acestei erezii
am început să-mi amintesc patul
revenirea la suprafață
clădirea
înjurăturile vindecate și aruncate în stradă
fără memorie
lichidul lovindu-se prostește de pereți și urlând
cât de mult refuză să îmi potolească setea
iar la sfârșit de tot
vocea unui locuitor al casei de cărămidă
traversând încăperea ca un cuțit
băi
aici nu doar unul singur bea!

mă ridic cu scopul de a părăsi scena ca o procesiune a neputinței
și înainte ca vinovăția să devină o certitudine
mă încurc în corzi atât de rău încât
cortina se ridică
și teatrul de păpuși poate începe nestingherit

și uite așa o pădure traversează drumul
iar femeia din pagina trecută mă îmbrâncește
să mă dau jos din pat și să ies afară
cu un spital înșurubat forțat în minte
nimic mai alb
nimic mai bolnav